COACHING-UL: dinamica relaţiei dintre două în-lăuntruri

Autor(i)

Când se uită la sine, Omul se uită la un Celălalt. Coaching-ul e o întâlnire, în sensul lui Martin Buber: „Vindecarea prin întâlnire”. Privit de afară, din public, coaching-ul pare un serviciu de susţinere, de suport interuman.

 

S-a spus: Tu este mai vechi decât Eu. Dar, susţinându-l pe celălalt să-şi descopere Eu-l său – tocmai pentru a se activa într-o acţiune, tu însuţi ai atâtea de făcut cu Eul tău: dacă îl auzi (îl asculţi), îl priveşti şi-l vezi, într-o atitudine/ poziţie de expectanţă, printre atâtea euri care (îţi) vorbesc, şi care nu eşti Tu. Relaţia dintre partenerii întâlnirii de coaching e suma dinamică a relaţiilor cu sine a celor doi parteneri, pentru că mereu ne verificăm prin celălalt. Persoana e dinamică pură. Îmi dau spaţiu şi-i dau spaţiu pentru că doar perspectiva permite contemplarea. Faptul că pot să mă uit

la problema mea face din mine un altul care poate decide ce fac cu preocupările mele. Luarea în stăpînire a spaţiului proxim presupune, însă, evident, multă autocunoaştere, mult lucru cu sine. În
primul rând de partea coach-ului. E, probabil, cel mai puternic diferenţiator între un coach mai puternic şi unul mai puţin experimentat.
 
 
Coachingul se petrece între a lua act de ceva şi a acţiona. Posibilităţile ne încarcă cu potenţialul de a produce efecte, de a ne dezvolta. Prin alegere şi decizie mă mut în diverse puncte ale spaţiului
posibilităţilor. Astfel, îl trăim pe a putea fi , ca sprijin, relaţie, valoare folosite, uneori „eficient”, dar nu cred că produc tranformări de adâncime, durabile. Şi, la vîrsta mea (am trăit 50 de ani în secolul dictaturilor), aceste abordări îmi par ca mai puţin etice, tocmai fi incă sunt atît de mentale, de judicative. (... cine sunt eu ca să ştiu ce e mai bine de făcut pentru altul…). Desigur, nu intenţionez să polemizez, măcar pentru a fi consecvent cu ce afirm că fac. Ce am aflat până acum este că pentru a face coaching ai de luat câteva decizii, în primul rând cu tine însuţi, ca să te poziţionezi într-o atitudine fenomenologică:
  • fie ce-o fi , aleg să privesc. Ce văd ţine de ce mi se arată, şi în afara mea, şi în mine.
  • concentrare a atenţiei şi intuiţiei (cufundării) cu toată dedicaţia tuturor simţurilor
  • deschidere şi dăruire spre interior şi spre exterior, către ce ţi se arată, acum şi aici, fără pripeala interpretărilor „din experienţă proprie”, sau din cea livrescă, mentală
  • curajul de a renunţa la control şi la dorinţa de a influenţa sensul evenimentelor, al fenomenului; controlul anxietăţilor proprii
  • încrederea că poţi suporta ce se poate întîmpla
  • răbdarea, controlul hiper/super intenţionalităţii
  • smerenie, disponibilitatea pentru subiectivitatea intrinsecă. (smera in slava veche e „măsură”). Justa ta măsură şi a lucrurilor şi a oamenilor din context. După părerea mea, Inner Game, metoda de coaching a lui Tim Gallwey, spune altfel – aparent mai simplu – ceea ce s-a ”predat” de mii de ani în India şi China şi în toate culturile care nu şi-au trădat sursele.

Zhuang Tze, Lao Tze, “dat” modelul ca guest speaker-i – inspiraţionali (cum i-am numi azi), când îşi câştigau blidul de mâncare hoinărind între diverse ... regate combatante. Jocul Interior nu e nimic mai mult - ba chiar e mai putin! -, decat starea/atitudinea fenomenologică. Doar că Tim Gallwey e un ”brand” iar Buber, Jaspers, Heidegger, Husserl şi Alfried Längle, nu.

 

Coaching Network Articol preluat integral din revista Coaching Network - nr 1, pe care o puteti citi online aici, după completarea unui formular.