Îmi place să văd drumul către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca pe o alee lungă printr-un parc de toamnă, când frunzele foșnesc și fiecare pas are greutate. Nu pornești spre Strasbourg din capriciu, ci pentru că ți-ai spus povestea în fața instanțelor din țară și, ori n-ai fost ascultat cum trebuie, ori dreptul tău a fost îndoit până aproape de rupere.
Acolo, la capătul aleii, se află o instanță care nu rejudecă dosarul tău de la zero, ci privește în ansamblu: a fost sau nu respectată Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nu e locul celor care speră la o a patra șansă pentru o amendă de circulație, ci mai degrabă spațiul în care ajung cauze ce ating libertatea, demnitatea, viața privată, proprietatea, libertatea de exprimare. Spun asta calm, fără solemnitate, ca om care a văzut cât de fragili suntem în fața birocrației. CEDO e o poartă, dar nu una care se deschide la primul ciocănit.
Epuizarea căilor interne și termenul care spune tot
Primul filtru, cel care desparte o speranță de o cerere admisibilă, este epuizarea căilor interne. Cu alte cuvinte, înainte de a scrie către Strasbourg, trebuie să fi mers până la capăt în țară, de regulă până la instanța supremă competentă pentru speța ta. Abia după hotărârea definitivă poți ridica privirea spre Palatul Drepturilor Omului și să întrebi: acum, da?
Ce înseamnă hotărâre definitivă
Definitiv nu înseamnă „nu mai am energie”, ci că nu mai există nicio cale ordinară sau extraordinară efectivă și adecvată pe care să o folosești cu șanse reale.
De cele mai multe ori, vorbim despre o decizie a celei mai înalte instanțe competente pentru problema ta. Dacă mai există o cale utilă, Curtea te va trimite politicos înapoi acasă.
Termenul de patru luni și cum se calculează
Din 1 februarie 2022, timpul a devenit mai scurt și mai prețios: ai patru luni, nu șase, din ziua în care primești hotărârea definitivă. Nu de mâine, nu de când te liniștești, ci de atunci. Și nu e un termen elastic.
În practică, data care contează este ziua în care trimiți formularul complet către Curte, cu ștampila poștei pe plicul în care ai pus tot ce trebuia. Când simți că te împresoară zilele, desenează-ți un mic calendar și fă-ți un plan. Uneori, o schiță ține loc de busolă.
Formularul și povestea ta: plicul care cântărește corect
Am întâlnit oameni convinși că e de ajuns să trimită o scrisoare emoționantă. CEDO are, însă, un formular oficial. Îl descarci, îl completezi clar, îl printezi și îl trimiți prin poștă împreună cu copiile hotărârilor interne și actele importante din dosar.
Acolo, în paginile acelea, stau faptele, articolele din Convenție pe care spui că statul le-a încălcat și o cronologie limpede. E mai degrabă un jurnal bine ordonat decât un roman. Curtea apreciază ordine, claritate, concizie.
E tentant să te pierzi în detalii. Lasă-le pentru un jurnal personal. În fața judecătorilor, faptele se leagă de norme ca un fir roșu pe care îl urmărești cu privirea. Dacă firul se rupe, riști să fii trecut la „manifest nefondat”, acea porțiune de ocean în care dispar multe cereri bune, dar dezordonate. Spune ce s-a întâmplat, de ce crezi că e o problemă ce ține de Convenție, ce ai încercat în țară și ce aștepți de la Curte.
Ce pui în plic, pe bune
Pui formularul completat și semnat, pui copii lizibile ale hotărârilor interne esențiale și ale probelor-cheie. Nu trimiți originalele, le păstrezi. Închizi plicul și îl expediezi la Strasbourg. Nu există taxă de sesizare. Prima parte a drumului e în scris. Mai târziu, dacă dosarul tău trece de filtrul inițial, Curtea poate deschide un dialog cu Guvernul. Atunci înțelegi de ce a contat fiecare virgulă.
Limba, semnătura, costuri, reprezentare
Poți scrie în română, iar Curtea va înțelege. Mai târziu, dacă dosarul e comunicat statului, de regulă vei lucra în engleză sau franceză. La început nu e obligatoriu să ai avocat. Când cauza intră în faza serioasă, un avocat devine practic necesar. Și pentru că oricât de bine ai scrie, ai nevoie de cineva care cunoaște cutumele, ritmul, capcanele.
Dacă te întrebi cum arată o reprezentare avocat CEDO in Bucuresti, imaginează-ți pe cineva care îți traduce povestea în limbajul exact pe care îl așteaptă Curtea și care știe să răspundă la fiecare întrebare fără să piardă nuanțe. Iar dacă situația ta o cere și nu îți permiți costurile, există mecanisme de asistență juridică pe care le poți solicita după ce cauza este comunicată.
Ce se întâmplă în culise: filtrarea și prioritizarea
După ce plicul tău ajunge pe masa Grefei, nu sare direct în brațele judecătorilor. Există o secție de filtrare care verifică dacă ai respectat regulile, dacă formularul e complet, dacă plângerea nu e vădit nefondată. Multe cereri se opresc aici, într-o decizie scurtă, semnată de un judecător unic. Nu e o ofensă; e felul Curții de a-și păstra energia pentru situațiile în care poate schimba ceva concret.
Curtea are o politică de priorități. Cazurile urgente, cu risc de vătămare ireparabilă sau cu impact general, urcă în față. Repetitivele, cele care seamănă leit cu altele deja câștigate, primesc o altă traiectorie. În felul acesta, Strasbourg-ul respiră și nu se îneacă în hârtii. Poate părea rece, dar e singura cale prin care sute de mii de oameni au o șansă reală.
Când primești un număr de dosar și un „vă vom scrie”
Dacă ai trecut filtrul, vei primi un număr și, la momentul potrivit, scrisoarea care te anunță că plângerea ta a fost comunicată Guvernului. De aici începe adevăratul dans: statul răspunde, tu răspunzi la rândul tău, se discută atât admisibilitatea, cât și fondul. Privit din exterior, pare o corespondență elegantă. Când ești în mijloc, simți cum îți bate inima în pernă.
Când timpul arde: măsuri provizorii
Se întâmplă, uneori, ca pericolul să fie aici și acum: expulzare iminentă într-un loc periculos, întreruperea unui tratament vital, o situație care mușcă direct dintr-un drept.
Atunci poți cere măsuri provizorii, acele ordine temporare prin care Curtea îi cere statului să nu facă, sau să facă, ceva imediat, cât timp examinarea e în curs. Nu sunt acordate ușor. Curtea se uită la riscul de prejudiciu ireparabil. Dacă îl vede, se așază între tine și primejdie ca un om care întinde brațul, ferm, pe un trotuar aglomerat. Dacă nu, te îndeamnă să revii în ritmul obișnuit al procedurii.
Comunicarea către stat și etapele dialogului
Când plângerea e comunicată, începe un schimb sistematic de observații scrise. Ți se cer clarificări, argumente, jurisprudență. Guvernul își face apărarea. E o scenă fără luminile unui proces cinematografic, dar se joacă la fel de intens. În această perioadă, Curtea întreabă uneori dacă există loc de pace. Un acord amiabil nu e o înfrângere, ci o soluție care repară ce e reparabil într-un timp mai scurt.
Întâlnirea la mijloc: înțelegere amiabilă
Dacă statul recunoaște problema și propune o sumă sau o măsură concretă, poți accepta. Curtea validează și urmărește ca promisiunile să devină realitate. Există și varianta declarației unilaterale a statului, când acesta spune: da, am greșit, iată ce oferim, iar Curtea decide dacă e rezonabil să închidă cauza. Uneori, așa e mai bine. Alteori, simți că adevărul tău cere o hotărâre cu greutate.
Dacă nu e pace: observații, apoi decizia
Dacă nu se ajunge la o înțelegere, procedura merge mai departe. Scrii observații pe fond, primești replica adversă, răspunzi din nou. Uneori există o audiere, dar de cele mai multe ori totul rămâne în scris. La final, o formațiune de judecată deliberează și decide. Când problema este structurală, Curtea poate indica statului să schimbe o lege sau o practică, nu doar să plătească o sumă de bani.
Hotărârea și ceea ce vine după
O hotărâre favorabilă e un amestec de vindecare și început. Curtea poate acorda „satisfacție echitabilă”, adică bani pentru prejudiciul dovedit, și poate cere statului să ia măsuri generale. Nu se termină totul odată cu aplauzele. Urmează etapa de executare, supravegheată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Acolo se ține socoteală: a plătit statul? a schimbat ce era de schimbat? este reparația una vie sau doar promisiune pe hârtie?
Aici e bine să păstrezi aproape toate documentele, să ceri lămuriri când nu e clar ce trebuie făcut și să ții aproape reprezentantul tău. O hotărâre executată prost e ca un pod fără piloni, frumos în poze și periculos în realitate.
Capcane mărunte care, în realitate, nu sunt deloc mărunte
Cel mai rău lucru este să lași timpul să curgă. Patru luni trec repede. Un alt lucru care frânge aripile unei cereri altfel bune este un formular incomplet sau nesemnat, ori lipsa copiei hotărârii definitive. Ai grijă la adresă, la pagini, la cronologie. Spune suficient, nu totul. Îți vei spune povestea de mai multe ori pe parcurs; la început, ține-o curată și coerentă.
Când primești scrisori de la Curte, citește-le pe îndelete și răspunde în termenele date. Dacă ești invitat în platforma electronică de comunicare, urmează instrucțiunile. Nu ignora nimic. Fiecare rând de acolo e o mică răspântie. Iar dacă te simți copleșit, nu e o rușine să cauți ajutor. Din contră, e un semn de înțelepciune.
Ultima vorbă, spusă omenește
Dincolo de proceduri, Convenții și articole, la Strasbourg ajung oameni. Iar poveștile lor, ale noastre, merită scrise cu grijă, cu luciditate și cu speranța că dreptatea, chiar dacă vine încet, vine. CEDO nu e o lampă fermecată care îți îndeplinește dorințe, ci mai degrabă un judecător care îți cere să îi arăți pașii făcuți corect înainte de a veni la el. Dacă îi arăți drumul, dacă ții calendarul aproape și dai greutatea potrivită fiecărui document, ai o șansă onestă.
Uneori câștigul nu e doar suma dintr-o hotărâre, ci schimbarea pe care cauza ta o aduce pentru alții. Iar asta, oricât de patetic ar suna câteodată, chiar contează. Acolo, la capătul aleii cu frunze, se află o instituție care a învățat Europa să-și asculte cetățenii. Tu adu-ți povestea cum se cuvine. Restul începe să curgă.
